OUG 32/2026 a venit cu câteva noutăți care, în ziua publicării în Monitorul Oficial, i-au luat pe mulți prin surprindere. Unele, precum digitalizarea procedurilor de imigrare și obligația de a folosi portalul WorkinRomania.gov.ro, sunt binevenite şi erau așteptate de mult. Altele au stârnit discuții aprinse, cum ar fi răspunderea angajatorului pentru fapta terților sau limitarea dreptului de a te apăra în instanță.

Există însă o prevedere despre care se vorbeşte surprinzător de puțin, deși poate avea urmări cât se poate de concrete. Este vorba de articolul 5, care cere companiilor românești să prezinte documente despre administratorii și acționarii entităților străine care dețin participații în firma angajatoare. În primul rând cazierul judiciar sau echivalentul lui, emis de țara în care locuiesc acești oameni.

La prima vedere, nimic de obiectat. Statul vrea să se asigure că dreptul de a aduce lucrători din afara Uniunii Europene ajunge la angajatori serioși, care respectă legea.

În realitate, lucrurile sunt mult mai complicate. Gândiți-vă la o companie din România care face parte dintr-un grup internațional. Acționarul direct poate fi o firmă din Olanda, deținută la rândul ei de un holding din Luxemburg, iar în vârful structurii stă un fond de investiții administrat de la Londra sau de la New York. Pentru o astfel de companie, strângerea documentelor cerute nu e o formalitate pe care o rezolvi într-o săptămână. Înseamnă luni de corespondență, avocați în mai multe țări, traduceri autorizate, apostile și o mulțime de drumuri pe la instituții din țǎri diferite.

De aici și o întrebare pe care cred că merită s-o punem deschis: are sens să legăm dreptul unei firme din România de a angaja străini de niște documente despre persoane care nu au nicio legătură cu activitatea ei de zi cu zi?

O lecție pe care am uitat-o: Registrul Operatorilor Intracomunitari

Cei care au ceva vechime în antreprenoriat sau în consultanță își amintesc probabil de OUG 54/2010, prin care a apărut Registrul Operatorilor Intracomunitari. Pe atunci, firmele care voiau să facă operațiuni în interiorul Uniunii trebuiau să depună cazierele judiciare ale asociaților și administratorilor. Motivația era combaterea fraudei fiscale. Rezultatul a fost altul: birocrație în plus, dificultăți administrative și pentru companii și pentru ANAF.

Mediul de afaceri s-a plâns atunci de timpul pierdut, de costurile suplimentare și de blocajele apărute în activitatea curentă. Până la urmă, ROI a fost desființat. S-a recunoscut, practic, că mecanismul producea mai multă hârtie decât rezultate.

Concluzia de atunci era simplă și ar fi trebuit să rămână: cu cât statul își extinde verificările dincolo de compania românească și începe să analizeze întreaga structură internațională de acționariat, cu atât costurile de conformare cresc de la lună la lună, nu de la an la an.

România se bate pentru investiții cu Polonia, Cehia, Ungaria sau Slovacia. Iar investitorii nu se uită doar la nivelul taxelor și la costul forței de muncă. Se uită și la cât de ușor sau cât de greu este să faci afaceri într-o țară. De aceea, autoritățile ar trebui să-și răspundă sincer la două întrebări. Vrem să verificăm riscurile reale pe care le prezintă angajatorul român sau vrem să transformăm structura globală de acționariat într-un nou obstacol administrativ? Vrem să controlăm accesul la piața muncii sau să descurajăm investițiile?

Cum ar trebui măsurat succesul OUG 32/2026

Reușita acestei ordonanțe nu se va vedea în numărul de formulare depuse sau în volumul documentelor adunate. Adevăratul test este dacă statul reușește să pǎstreze un echilibru între securitate și flexibilitate, între control și competitivitate, între conformare și atractivitate pentru investiții.

Când procedurile devin prea complicate tocmai pentru grupurile internaționale care creează locuri de muncă și aduc capital în România, efortul administrativ riscă să depășească beneficiile pe care le-a urmărit legiuitorul. Experiența ROI ne-a arătat deja cum birocrația în exces poate produce exact efectul opus celui dorit.

Investitorii pot trăi cu reguli stricte dar acceptă mult mai greu impredictibilitatea, costul administrativ umflat și mai ales birocrația care transformă conformarea într-un obstacol pentru dezvoltarea afacerilor.